Sharm El-Sheikh – mai mult o stare de spirit decât o călătorie
E deja o perioadă destul de lungă de când călătoresc mai mult singură și recunosc că, în ultimul timp, nu am mai simțit nevoia să fac asta. Oricât de mult m-am bucurat în toate călătoriile mele că pot să fac lucrurile fix așa cum vreau eu, fără să depind de nimeni, mi s-a întâmplat uneori să am momente în care să mă gândesc că aș fi vrut să împart bucuria asta cu cineva. Și uite așa m-am trezit anul ăsta că fac planuri care erau fix numai în capul meu, pentru ca mai apoi să ajung să-mi planific vacanța pe ultima sută de metri și să mă duc în prima destinație care mi-a ieșit în cale: Sharm El-Sheikh, Egipt. Pe de o parte, ce a fost foarte atractiv la vacanța asta și m-a convins instant să accept oferta a fost zborul direct de pe aeroportul din Suceava, ceea ce însemna mai puțin timp pierdut pe drum și, evident, mai puțină oboseală. Pe de altă parte, faptul că mă aruncasem cu capul înainte să cumpăr o vacanță mai mult din disperare că mi se termină concediul și eu nu mai apuc să plec nicăieri, m-a făcut să ajung în aeroport cu o stare emoțională praf și fără niciun chef de plecare. Adevărul e că la cum era starea mea de spirit în acel moment nu-mi doream să fiu nici aici, nici în Egipt, nici nicăieri. La un moment dat, cât așteptam să fac check-inul, am simțit cum încep să-mi curgă lacrimile și m-am gândit că poate ar fi mai bine să renunț și să mă întorc acasă, pentru că părea destul de evident că n-o să mă bucur de vacanța asta. Am rezistat totuși acestui impuls și țin minte că mi s-a părut chiar ironic când m-am uitat în jurul meu și am văzut cât de fericiți și entuziasmați erau toți oamenii care se pregăteau să urce în avion, și doar eu păream că sunt adusă acolo cu forța.
Și pentru că uneori Universul are un simț al umorului mai pervers decât al meu, odată ajunsă în avion am constatat că am chiar primul loc de la una din ieșirile de urgență. De ce să mint, având în vedere starea mea de spirit, mi s-a părut foarte amuzant cât de prost au ales cei de la ghișeu să distribuie locul ăsta și m-am gândit că poate nu ar fi chiar așa rău ca pe viitor să se impună niște teste psihologice pentru cei care ocupă locurile astea, nu de alta, dar te trezești că aștepți să te salveze fix nebuna aia care n-are chef să se salveze nici pe ea :)))
În fine, în cele din urmă, zborul a decurs fără incidente și nici eu și nici ceilalți călători n-am fost nevoiți să aflăm cine pe cine ar fi trebuit să salveze.
După aproape 4 ore de zbor, am aterizat pe aeroportul din Sharm El-Sheikh, iar din momentul în care am ieșit afară din avion și am simțit aerul fierbinte, am știut că asta era exact ce aveam nevoie: soare, mare, locuri și oameni noi. Și nu m-am înșelat deloc! Toată experiența petrecută aici a fost mult peste așteptări. Deși, ce-i drept nici nu-mi setasem țeluri prea înalte. Practic, în momentul în care am plecat din țară m-am gândit că dacă reușesc să ies pe ușa hotelului măcar de vreo două ori o să înregistrez asta ca pe o victorie. Cu toate astea, am ieșit în fiecare zi să vizitez locuri noi și am interacționat cu oameni care mai de care mai interesanți. Ca o paranteză, înainte să ajung aici, toată lumea mă avertizase că Egiptul e periculos, că ar fi bine să stau doar în hotel și să nu mă aventurez în afara lui. Ei bine, nu doar că am ieșit afară din hotel, dar m-am plimbat pe străzi, seara, singură și nu m-am simțit expusă la niciun pericol. Acum, e adevărat, că nu pot să vorbesc despre cât de safe este Egiptul în general, dar Sharm El-Sheikh este cu siguranță una dintre cele mai safe regiuni din această țară.
Și acum să revin la locurile vizitate și la oamenii pe care i-am cunoscut în această călătorie.
Cred că cel mai interesant personaj (poate sună peiorativ, dar nu asta e intenția) pe care l-am întâlnit în timpul petrecut acolo a fost Bishoy, unul din ghizii cu care am făcut mai multe tururi prin Sharm-El Sheikh. De ce zic că a fost oarecum interesant, păi în primul rând pentru că încă de la primul tur a ținut să-mi spună că sunt foarte drăguță și că i-ar plăcea să mai ieșim și cu altă ocazie ca să-mi arate mai multe locuri interesante din zonă. În al doilea rând, deși puțin însurat, m-a întrebat direct dacă am prieten/ iubit/ soț și dacă l-am înșelat vreodată (wtf?!) și mi-a zis că mai are o „prietenă”, tot româncă, care lucrează undeva prin Marea Britanie și care e foarte îndrăgostită de el, dar el n-o mai vrea pentru că e însurat și e om serios. Bine, schimbarea asta de atitudine și încercarea lui de a poza în om serios a venit după ce i-am atras atenția că e foarte urât din partea lui să-și mai caute o iubită având în vedere că are deja o soție care îl așteaptă acasă. Cred că a simțit că m-am enervat puțin și a început să-mi explice că era de fapt o glumă și că el îi este foarte fidel soției și că intenția lui nu era să mă jignească, încerca doar să facă conversație. Pe lângă povestea nesolicitată despre viața lui amoroasă, am mai aflat că este foarte bogat, dar lucrează ca ghid turistic din pasiune (sigur!) și pentru că se plictisește acasă, și că tatăl lui este cetățean american, iar o parte din frații săi locuiesc în America, unde probabil va pleca și el la un moment dat. Poate ceva din ce spunea o fi fost adevărat, dar sincer mie nu mi-a lăsat deloc impresia asta. Dincolo de aceste mici „detalii”, recunosc că omul mi s-a părut destul de simpatic și amabil, și chiar m-a ajutat să mai rezerv vreo două tururi la un preț mult mai bun față de ofertele pe care le găsisem eu.
Primul tur pe care l-am făcut cu el a fost cel al orașului Sharm El-Sheikh, chiar în a doua zi de când ajunsesem acolo și mi-a plăcut foarte mult. Din locurile pe care le-am vizitat în ziua asta, cel mai mult m-a impresionat, evident, Moscheea Al Sahaba, pe care am văzut-o la lăsarea serii, când toată piața din jurul ei este luminată și locul devine aproape magic, căpătând un aer de poveste. Mi-a plăcut foarte mult să mă plimb prin această piață și să ascult chemarea la rugăciune care mie, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, îmi dă o stare de bine și de împăcare cu tot Universul pe care nu pot să o explic în cuvinte. Efectiv, de câte ori ajung într-o țară arabă, primul lucru pe care îl fac este să merg să stau în fața unei moschei și să ascult această chemare la rugăciune. Aș putea să stau așa ore în șir. Din păcate pentru mine, fix în momentele astea în care încercam să mă bucur de liniștea dată de cântarea muezinului, a apărut Bishoy determinat să poarte cu orice preț o conversație cu mine. Mă rog, intenția lui era probabil să nu mă simt eu prost pentru că eram singură și toți ceilalți turiști erau veniți împreună cu cineva și colindau prin piață. Deși m-a cam enervat că mi-a luat din timpul meu de liniște și pace, era evident că nu avea de unde să știe că eu fix singură îmi doream să fiu în momentele alea.
Al doilea obiectiv care mi s-a părut foarte interesant a fost Biserica ortodoxă coptă. Recunosc că, spre deosebire de moschei, bisericile ortodoxe nu mă fascinează la fel de mult (cu excepția unor biserici foarte vechi pe care le-am vizitat în Turcia și Georgia), dar ce mi-a plăcut enorm la această biserică au fost picturile care au un cu totul și cu totul alt stil față de picturile pe care suntem noi obișnuiți să le vedem în bisericile ortodoxe.
Cel mai mult m-a impresionat aici un portret al lui Iisus de pe tavanul bisericii. În pictura asta, Iisus pare cu mult mai în vârstă decât este portretizat în mod obișnuit și are o privire care efectiv trece prin tine și pare să te urmărească din orice punct te-ai afla în biserică.
Am încheiat ziua asta plimbându-mă prin magazinele din jurul moscheii de unde mi-am cumpărat a n῾șpea cană pentru că, na, din Egipt nu aveam niciuna :)))
Am uitat să menționez că în acest tur am întâlnit și un cuplu de britanici foarte simpatici cu care am socializat mai mult și care m-au convins că trebuie să fac neapărat și turul pentru Muntele Sinai sau Muntele lui Moise așa cum mai este cunoscut. Eu luasem în calcul și obiectivul acesta, dar odată ajunsă acolo parcă nu mai eram la fel de convinsă că vreau să pierd două zile din cele șapte ca să urc pe munte, în loc să stau la plajă. Dar, pentru că cei doi erau foarte entuziasmați de această urcare pe munte, am zis că trebuie să încerc și eu. Și, sincer, a fost de departe cel mai mișto lucru pe care l-am făcut în călătoria asta și m-am bucurat enorm că am sacrificat două zile de plajă pentru asta.
Turul începe seara, asta pentru că urcarea propriu-zisă pe traseu se face pe timpul nopții, pe de o parte pentru că e mai spectaculos așa, pe de altă parte ar fi puțin cam greu să urci pe timpul zilei în condițiile în care uneori temperaturile depășesc 45 de grade. Așa că am urcat noaptea, printre zeci de cămile conduse de beduini care se țineau după noi șoptind camel! camel! camel! și explicându-ne cât de greu e traseul (nu e!), în ideea că poate ne conving să închiriem o cămilă care să ne ducă până sus. Și, ce-i drept, la 3 dimineața tentația e mare să iei un taxi cu cocoașă care să te scutească de urcatul pe jos! Dar am rezistat (pentru că sunt împotriva călăririi oricărui fel de animal în zone turistice și nu pentru că se trezise alpinista din mine la viață!).
Recunosc că traseul ăsta m-a făcut și puțin nostalgică pentru că mi-a reamintit toate motivele pentru care iubesc acel „summit push” (noaptea vârfului) din expediții când mă pregătesc să cuceresc un vârf:
– atmosfera din nopțile astea e una cu totul specială. De fiecare dată sunt zeci sau chiar sute de oameni care împărtășesc aceeași dorință și luptă pentru același vis.
– noaptea toate pisicile sunt negre! Altfel spus, când urci pe timp de noapte habar n-ai cum arată traseul și nu vezi decât picioarele colegilor de suferință cum înaintează pas cu pas. Adevărata bucurie vine la coborâre când vezi pe unde ai urcat și te oprești pe unele porțiuni de drum ca să te întrebi „Picioarele mele chiar au reușit să urce pe aici?”. Sentimentul de mândrie care te inundă în momentele alea nu se compară cu absolut nimic!
– și, de ce să mint, cred ca au ajuns să-mi placă nopțile astea și pentru unicul gând care mă însoțește până ating vârful „Nu, sigur e ultima dată când mai fac asta! Jur!” 😂
Revenind la traseul de pe acest munte, trebuie să spun că este cu adevărat spectaculos. De-a lungul traseului, din loc în loc, sunt amplasate tot felul de tarabe ale beduinilor unde poți să bei o cafea și să-ți tragi puțin sufletul. Odată ce ai ajuns pe vârf ai parte de o priveliște impresionantă, iar răsăritul văzut de aici este absolut de vis. Dacă mai adaugi și povestea conform căreia în acest loc Dumnezeu i-ar fi transmis lui Moise cele 10 porunci, locul capătă o încărcătură aparte și recunosc că asta m-a făcut să mă gândesc puțin la cât de trecători și neînsemnați suntem. Nu știu dacă Moise a primit acolo poruncile sau dacă măcar acest personaj a existat vreodată, dar au existat cu siguranță milioane de oameni care au trecut prin acel loc cu muuuuuuult timp înaintea mea, care probabil s-au uitat la răsărit din același punct în care mă aflam eu și care acum sunt, vorba cântecului „dust în the wind”. Mi s-a părut înfricoșător cât de vremelnici suntem, dar în același timp m-am simțit învăluită într-un fel de liniște gândindu-mă cât de puțin contăm pe lumea asta și cum din păcate avem prostul obicei să ne complicăm viața cu orgolii și ambiții inutile.
Și cum stăteam eu cu gândurile mele, a trebuit să-mi revin destul de repede din această meditație când am văzut că în jurul nostru erau foarte mulți copii, care nu cereau bani, ci ne întrebau dacă nu avem ceva de mâncare. Când vezi asta, îți cam trece toată împăcarea aia de sine pe care credeai că o simți cu câteva clipe înainte și începi să te gândești că, da, e bine să ne deconectăm uneori și să nu ne luăm prea în serios, că viața e frumoasă și merită trăită, dar, pe de altă parte, în lumea reală există copii care mor de foame, și nici măcar nu sunt undeva departe, prin Univers, ci sunt chiar aici lângă tine, poți să-i atingi, poți să le simți durerea și oricât de mult te-ar impresiona suferința lor nu poți să faci nimic pentru ei. Și toată neputința asta te macină și începi să te întrebi din nou care e rolul tău pe lumea asta și cum să mergi mai departe când ai văzut în nenumărate ocazii câtă suferință există în jurul tău. Nu vreau să dezvolt acest subiect aici, dar cred ar trebui să ne gândim puțin mai des la cât de multă durere există în jurul nostru și poate așa am reuși să facem ceva la modul real pentru cei care au nevoie de ajutor.
În fine, revenind la acest traseu, la coborârea de pe munte am putut să vizităm și Mănăstirea Sfintei Ecaterina care mie mi s-a părut mai degrabă un magazin de obiecte bisericești și mai puțin o mănăstire, dar, ce-i drept, eram stoarsă de puteri și nu am mai avut chef să vizitez toate locurile din curtea mănăstirii. Sincer, nici nu cred că-mi aduc foarte bine aminte cum arăta biserica asta la interior, și nici poze nu am pentru că, dacă nu mă înșel, fotografiatul era interzis, sau poate doar n-am mai avut eu chef să fac fotografii. După tot traseul ăsta și după o călătorie cu microbuzul super incomodă, pentru că cei de la care cumpărasem turul ne înghesuiseră ca pe sardine, am ajuns la hotel, unde am putut în sfârșit să mă odihnesc puțin.
În zilele următoare am mai făcut câteva tururi printre care și un tur pe care mă convinsese Bishoy să-l fac și care includea o cină în deșert, un spectacol cu muzică tradițională și tot felul de acrobații cu foc, o plimbare cu cămilele (la care am zis pas) și o tură cu atv-urile. Despre această ultimă activitate pot să vă zic doar că, eu singură cu atv-ul prin deșert, a fost o experiență foarte interesantă, dar mai mult pentru organizatori decât pentru mine :)))
Cina din tabăra de beduini, pe de altă parte, a fost senzațională. Nu doar că aici am mâncat cea mai bună mâncare din toată vacanță (mâncarea de la hotel a fost sub orice critică, asta în condițiile în care eu chiar nu am pretenții la mâncare!), dar am putut să admir și cerul plin de stele, în timp ce unul dintre ghizi ne explica toate constelațiile pe care le vedem pe cer, și recunosc că mi s-a părut foarte interesantă ideea asta de observator astronomic în aer liber. Tot aici am mâncat cea mai bună lipie din viața mea! Și, practic, dacă aș fi mâncat doar asta eu aș fi fost super mulțumită cu cina din seara aia.
În ultima seară petrecută aici mi-am dorit foarte tare să mă duc la o cină tradițională pe malul mării, dar care să fie ceva mai departe de Sharm El-Sheikh, ca să am ocazia să mai văd ceva din ce are țara asta de oferit. Așa am găsit un tur în Dahab, un oraș aflat la vreo 80 de km de Sharm El-Sheikh, care includea o plimbare prin oraș și faimoasa cină tradițională la malul mării. Trebuie să menționez că acest tur, la fel ca celelalte, era un tur de grup, doar că la cât de norocoasă sunt eu, în turul respectiv nu se mai înscrisese nimeni, așa că m-am trezit doar eu cu ghidul și șoferul care au fost foarte simpatici și mi-au povestit o grămadă de lucruri despre Egipt și despre taberele de beduini pe care le-am văzut de-a lungul drumului. Pe lângă toate aceste informații, Hossam, ghidul meu din acest tur, mi-a povestit și despre faptul că are o iubită româncă (cum altfel!), contabilă, din Constanța, pe care o aștepta să vină la el în vizită în perioada următoare. Acum, sincer, după această discuție eu am început să mă gândesc serios dacă aceste femei există. Adică, bine, ele cu siguranță există, pentru că am văzut poze cu ambele (și cu presupusa iubită a lui Bishoy!), dar nu pot să nu mă întreb dacă ele chiar știu iubitele cui sunt prin Egipt! Anyway, not my problem!
Cina din Dahab a fost senzațională și m-am bucurat foarte mult că am avut ocazia să gust hummusul egiptean pentru că, începusem chiar să mă îngrijorez că plec din Egipt fără să pot să fac o comparație între hummusul de aici și ce mai mâncasem eu prin alte țări arabe :))) Foarte bun, dar până în prezent tot cel din Dubai rămâne pe locul 1! Am încheiat seara cu o plimbare pe străzile orașului care, sincer, mi-a plăcut parcă puțin mai mult decât Sharm El-Sheikh, dar posibil să fi fost doar nostalgia faptului că era ultima seara petrecută aici, iar a doua zi urma să mă întorc în țară.
Deși, așa cum spuneam în introducere, nu am fost deloc încântată de această călătorie, Sharm El-Sheikh a fost de departe cea mai bună decizie pe care am luat-o anul ăsta :)) și cred că a fost fix ce aveam eu nevoie la momentul respectiv! Dacă mai adaug la toate lucrurile astea și zilele de relaxare la piscină, călătoria asta e cu siguranță una care trebuie repetată.