Pentru mine Siria a fost o piatră de hotar. Un fel de sfârșit al omului care am fost și începutul omului care am devenit după timpul petrecut acolo. De fapt, decizia de a-mi lua lumea în cap a fost luată acolo. După ce m-am întors, am trăit doar cu gândul la momentul în care voi pleca. Nimic din ce a urmat după Siria, nu ar fi avut loc, dacă nu aș fi fost acolo, la fel cum nimic din tot ce am făcut în viața asta nu a avut vreodată puterea transformatoare a acelei călătorii.
Când vine vorba de timpul petrecut acolo, pentru mine există două povești: una a turistului și a locurilor pe care le-am vizitat, și cealaltă, mai personală, a omului căruia îi venea să danseze pe străzi pentru că sufletul lui se întorsese în sfârșit acasă. Știu că, dacă citești asta, probabil ți se pare absurd. Poate chiar e. Însă povestea asta încă nu sunt pregătită să o spun. În schimb, aș vrea să-ți arăt câteva locuri minunate din țara asta care a trecut prin unul dintre cele mai crunte războaie și care în continuare se zbate să iasă din ruine și mizerie.
Damasc
Primul contact cu ce înseamnă Siria, din punct de vedere cultural, a fost evident în Damasc, un oraș care pare încremenit în timp. Pentru mine, plimbarea pe străduțele din orașul vechi a fost ca o întoarcere în trecut. Dacă ar fi să cred că am mai trăit o viață înainte de asta, atunci știu cu siguranță că acolo s-a întâmplat. Damascul a fost surprinzător din toate punctele de vedere. În primul rând, deși plecasem cu mintea deschisă și cu multe informații legate de comunitatea creștină din Siria, recunosc că am fost surprinsă să văd atât de multe biserici creștine și, mai ales, atât de multe magazine care vindeau tot felul de obiecte creștinești. Și mai mare a fost surpriza când, într-un astfel de magazin, am găsit printre icoane un tablou cu poza lui Traian Băsescu alături de președintele sirian! Recunosc că m-a amuzat această descoperire, mai ales că am avut sentimentul că ghidul mă adusese special în acel magazin pentru a-mi arăta fotografia cu măreții conducători.
După ce am terminat de inspectat cam toate magazinele cu suveniruri, pașii ne-au purtat spre bazarul Souq al-Hamidiyah, care mi-a plăcut la nebunie. Pur și simplu ador genul ăsta de locuri și le-am căutat peste tot în călătoriile mele. Sunt absolut fascinată de mulțimile de oameni care se înghesuie pe la tarabe să cumpere de la obiecte de uz casnic și îmbrăcăminte, până la băuturi și mâncăruri de toate felurile. Ce e foarte ciudat pentru mine e că acolo lucrurile astea mi se par absolut normale, firești, însă dacă le-aș vedea în Europa aș strâmba din nas la faptul că poți să vinzi haine și țigări lângă plăcinte cu carne. Și, uite așa, o plimbare banală pe străzi se transformă într-o lecție despre propriile limite și prejudecăți.
Într-un final, am lăsat în urmă străduțele aglomerate și agitația din bazar și ne-am îndreptat spre cel mai important obiectiv turistic din Damasc: Marea Moschee sau Moscheea Omeyyadă (The Umayyad Mosque) – a patra cea mai veche moschee din lume. Aceasta a fost construită în inima Damascului între anii 706-715 d.Hr. de califul omeiad al-Walid I și este reprezentativă nu doar pentru musulmani, ci și pentru creștini, deoarece adăpostește relicva despre care se spune că ar conține capul Sfântului Ioan Botezătorul (Profetul Yahya în islam).
În apropierea moscheii se află și Mausoleul lui Saladin, care a fost construit în 1193 și este locul de odihnă veșnică al celebrului lider musulman Saladin (Salah ad-Din), cunoscut pentru unificarea lumii islamice și pentru cucerirea Ierusalimului în timpul cruciadelor.
L-am lăsat pe Saladin să se odihnească în pace și ne-am îndreptat spre Bakdash, una dintre cele mai faimoase gelaterii din Damasc și un adevărat simbol al orașului vechi. Aceasta a fost fondată în 1895 și este situată în inima bazarului Souq al-Hamidiyah. Locul acesta este faimos pentru „booza” o înghețată care cred că este unică în lume, pentru că textura de înghețată nu e dată de faptul că e ținută la congelator, ci de ingredientele folosite. Practic, din câte am înțeles, se folosește o combinație de salep (ingredient de bază care este o pudră derivată din rădăcina de orhidee sălbatică) și mastic (o rășină naturală obținută din arborele de mastic) care se bat timp de câteva ore până se obține o textură elastică similară înghețatei și la care se adaugă treptat zahăr și lapte. Inutil să spun că e absolut delicioasă!!!
Spre finalul zilei, Wasim, ghidul meu pe toată durata călătoriei în Siria, a propus să mergem să bem un ceai la Al-Nawfara cafe, una dintre cele mai vechi și faimoase cafenele din Damasc, situată în apropierea Marii Moschei Umayyade. Cafeneaua are o istorie de câteva sute de ani și este locul unde localnicii și turiștii se adună pentru a savura o cafea sau un ceai, în timp ce un „hakawati”, un povestitor care arată exact așa cum ai văzut în filmele despre perioada antică – de altfel, întregul decor te trimite cu câteva sute de ani în urmă – relatează povești istorice, basme și legende vechi ale Damascului și ale culturii arabe. Evident, n-am înțeles nimic din poveste pentru că era în arabă, însă a fost fascinant să-i văd pe localnici cum se implică în relatarea acesteia.
Această primă zi în Damasc pare și acum la fel de ireală ca atunci. Îmi amintesc că m-am întors la hotel și nu-mi venea să cred că sunt în Siria. Din cauza agitației și a emoțiilor am reușit să adorm foarte târziu, dar fericită la gândul că a doua zi urma să mai văd o părticică din țara asta minunată.
Maaloula
A doua zi ne-am îndreptat spre Maaloula, orașul cu cea mai mare populație creștină din Siria și unul din puținele locuri din lume unde se mai vorbește limba aramaică, limba vorbită de Iisus. Locul arată absolut impresionant, în ciuda dezastrului lăsat în urmă de atacul ISIS din 2014. Atunci, gruparea jihadistă a năvălit în oraș cu scopul de a distruge toate lăcașurile de cult și de a-i ucide pe creștini. Și în mare parte chiar au reușit să facă asta. Înainte să ajung aici, citisem despre răpirea măicuțelor de la Mănăstirea Sfânta Tecla și speram să am ocazia să mă întâlnesc cu unele dintre ele, ca să le pot întreba despre cum s-au derulat lucrurile. Și am ajuns aici, am întâlnit-o pe una dintre măicuțele răpite, și… Atât. N-am putut să o întreb nimic. N-am putut nici măcar să mă uit la ea. N-am putut nici măcar să-i fac o poză. Pentru că mi-a fost rușine. Pentru că am realizat că toți oamenii care vin acolo, vin fix ca mine, cu întrebări stupide ca ale mele și cu curiozitatea unor vulturi care vor să surprindă senzaționalul. Ce-i lipsea acestei femei era fix încă o persoană care să-i reamintească iadul prin care a trecut. Așa că am tăcut. Și am tăcut și mai mult după ce am întâlnit-o pe Manar. Și ea – la fel ca toți sirienii cu care am intrat în contact și cu care am vorbit despre cum e viața lor după război – își termină frazele cu „Inshallah!”, un fel de cum o vrea Dumnezeu. Și, recunosc, de fiecare dată când am auzit replica asta, mi-a venit să urlu la oameni și să le zic „Mai terminați naibii cu prostiile! Care Dumnezeu? Voi nu vă uitați în jurul vostru?” Dar n-am urlat. Iar după ce am stat de vorbă cu ea am înțeles de ce oamenii de acolo încă mai cred în Dumnezeu. Pentru că e tot ce au. Pentru că în afară de speranța că Dumnezeu există, nu mai au nimic. Nu mai au case, nu mai au locuri de muncă și cel mai trist, mulți dintre ei nu mai au nici familii. După ce jihadiștii au fost alungați de forțele guvernamentale, oamenii au început să se întoarcă în oraș și să reconstruiască locurile distruse. Primul loc pe care l-au reconstruit a fost chiar Mănăstirea Sfânta Tecla și cumva lucrul ăsta i-a ajutat să se sprijine unii pe alții, și să împartă între ei puținul pe care îl aveau. Dincolo de durerea și tristețea care plutesc în aer, e și un sentiment tare fain de comunitate unită și de speranță. Mai ales speranță.
Homs și Hama
A treia zi a început cu drumul spre Aleppo, urmând ca până acolo să vizităm Homs și Hama. Ce m-a marcat cel mai mult pe parcursul acestei călătorii a fost faptul că până la intrarea în aceste orașe tot drumul a fost presărat de localități fantomă, cu case părăsite și vizibil afectate de războiul civil, multe dintre ele fiind doar niște ruine. Un alt lucru impresionant, a fost faptul că la momentul respectiv nu te puteai deplasa dintr-un loc în altul fără să treci de numeroasele checkpoint-uri stabilite de guvernul lui Assad.
Primul oraș în care am ajuns a fost Homs, unul dintre cele mai mari orașe din Siria, dar și cel mai afectat de războiul civil izbucnit în 2011. Practic, Homs este cunoscut drept „capitala revoluției” datorită rolului său central în protestele împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Evenimentele din Homs au fost marcate de distrugeri masive și de suferințe umane greu de redat în cuvinte.
În perioada 2011-2014, Homs a fost scena unui asediu prelungit impus de forțele guvernamentale asupra cartierelor controlate de opoziție, în special Baba Amr, Khaldiya și Orașul Vechi. În timpul acestui asediu, cartierele au fost supuse unor bombardamente intense, care au distrus infrastructura și au provocat pierderi uriașe de vieți omenești.
Orașul Vechi din Homs, cunoscut pentru istoria și arhitectura sa, a fost distrus aproape complet în timpul luptelor. Moschei, biserici și alte clădiri istorice au fost grav avariate sau distruse. Mare parte din oraș a fost redusă la ruine, iar reconstrucția este una incredibil de lentă. Mulți dintre locuitorii care au fugit din Homs nu s-au mai întors niciodată, lăsând cartierele abandonate.
Deși mă documentasem mult despre războiul civil din Siria și credeam că nu mă poate lua nimic prin surprindere, vizita în Homs și faptul că am putut să văd cu ochii mei dimensiunea dezastrului de acolo, cred că m-au marcat pe viață. E aproape imposibil să poți înțelege cum niște oameni au putut fi capabili de atâta ură și au putut provoca atâta suferință.
Cu sufletul încărcat de tot ceea ce văzusem și auzisem am plecat spre Hama. Acesta este un oraș renumit pentru norias, niște roți de apă uriașe, construite în antichitate pentru a ridica apa din râul Orontes. Aceste structuri impresionante sunt considerate o realizare de inginerie hidraulică și sunt simbolul orașului. Deși astăzi multe dintre aceste roți nu mai sunt funcționale, ele rămân o atracție turistică importantă.
După scurta plimbare prin Hama, ne-am îndreptat în sfârșit spre Aleppo, orașul pe care urma să-l vizităm în cea de a patra zi petrecută în Siria.
Aleppo
La momentul în care am ajuns eu acolo, cetatea din Aleppo era închisă din cauza unor fisuri în ziduri ca urmare a cutremurului de la începutul lui 2023, dar pentru că am avut un ghid absolut genial, am reușit să intrăm și să stăm de vorbă cu oamenii care se ocupau de consolidarea cetății.
Aleppo este o cetate cu adevărat impresionantă, iar priveliștea pe care o ai de pe zidurile cetății te lasă absolut fără cuvinte. Practic, acesta este locul din care poți să observi cel mai bine distrugerile prin care a trecut orașul în ultimii ani. Ce nu a reușit războiul să pună la pământ, a rezolvat cutremurul din februarie 2023. La fel de impresionantă a fost și plimbarea prin bazarul din oraș, acolo unde poți să vezi cel mai bine zidurile arse și urmele de gloanțe. Sentimentul pe care îl ai în timp ce vezi lucrurile astea cu ochii tăi, nu poate fi descris în cuvinte. Aici, fiecare zid are o poveste, fiecare clădire ascunde o dramă, iar eu cred că mințile noastre au o formă de protecție și nu au fost proiectate să înțeleagă amploarea acestor lucruri. Pentru că din momentul în care înțelegi ce s-a întâmplat acolo e imposibil să mai revii la cel ce-ai fost. Și cu toate astea, viața oamenilor de aici merge mai departe. La fel ca în Maaloula, există o comunitate unită care a început să refacă o parte din clădirile și monumentele distruse în timpul războiului. În timpul cât am stat acolo, am vizitat și o moschee în care oamenii recondiționau obiectele care au fost distruse pe durata conflictului.
Locul care mi-a plăcut mie cel mai mult în acest oraș a fost o fabrică de săpun, una dintre cele mai vechi fabrici din lume, care este funcțională și astăzi.
Din nou în Damasc
După scurta vizită în Aleppo, ne-am reîntors în Damasc pentru că eu îmi doream foarte tare să vizitez Muzeul Războiului din 1973. Însă, înainte de a ajunge în Damasc, am mai avut o scurtă oprire la Krak des Chevaliers, o cetate care a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO și care reprezintă un exemplu remarcabil al arhitecturii militare medievale. Cetatea este situată în vestul Siriei, pe un deal strategic care oferă o priveliște impresionantă asupra Văii Orontes. A fost construită inițial de emirii din Aleppo în secolul al XI-lea și extinsă ulterior de Cavalerii Ospitalieri în secolul al XII-lea. Cu ziduri masive, șanțuri adânci și turnuri impunătoare, Krak des Chevaliers putea găzdui la momentul respectiv câteva mii de soldați și era considerată ca fiind impenetrabilă.
Am lăsat în urmă Krak des Chevaliers și ne-am îndreptat spre Damasc pentru a ajunge la timp la vizita programată la Muzeul Războiului. Despre acest muzeu, ghidul mă avertizase că e o mare pierdere de timp, pentru că e de fapt o odă închinată fostului mare conducător Hafez al-Assad. Practic, prin ridicarea acestui muzeu, sirienii au vrut să se laude cu câștigarea războiului împotriva Israelului din 1973. O glumă bună, având în vedere că în toată istoria sa, Siria nu a câștigat nicio luptă cu Israelul. Dar se pare că asta este povestea pe care autoritățile vor să și-o spună și, evident, nu pot fi contrazise!
În curtea muzeului sunt expuse piese mari de echipament militar, cum ar fi tancuri, avioane de luptă și artilerie grea. Pe partea dreaptă se află echipamentul militar folosit de sirieni în luptă, iar în partea stângă este expus echipamentul confiscat pe câmpul de luptă de la armata israeliană. Pe lângă acestea, mai este expusă și o Capsulă Soiuz TM-3, donată Siriei de către Rusia în onoarea lui Muhammed Ahmed Faris, primul sirian care a ajuns în spațiu cu această capsulă.
Interiorul muzeului este organizat pe trei etaje, fiecare etaj fiind dedicat unui aspect specific al războiului sau istoriei militare a Siriei. Astfel, există o expoziție de hărți care prezintă istoria Siriei din antichitate și până în zilele noastre. Cel mai impresionant lucru din tot muzeul este diorama realizată de nord-coreeni care recreează ofensiva siriană pe Înălțimile Golan din timpul războiului din 1973.
De asemenea, un etaj întreg este dedicat prezentării documentelor militare, scrisorilor și fotografiilor care evidențiază organizarea, strategiile și eroismul soldaților sirieni. Este de menționat faptul că scrisorile prezentate sunt scrisori despre care se spune că ar fi fost scrise cu sânge de către soldații de pe frontul de luptă pentru a-și arăta dragostea și devotamentul față de liderul sirian.
Ce pot să spun despre acest muzeu e că, sirienii și-au dat silința să ridice o clădire impresionantă, extrem de bine păzită de soldați (ca și cum ar ascunde niște lucruri foarte importante), dedicată unui război pe care l-au pierdut și în care se vede de la o poștă că se laudă cu nimic! Turul muzeului ne-a fost prezentat de un soldat spălat pe creier care la întrebarea mea voit naivă dacă Siria a câștigat războiul mi-a răspuns plin de emfază: „Da, evident că l-am câștigat!” Până și astăzi sunt mândră de mine că m-am abținut eroic să nu râd!
Scrisorile scrise cu sânge de soldați
Palmyra
Ultima zi petrecută în Siria a fost dedicată vizitării orașului Palmyra renumit pentru ruinele sale antice. Și acesta, la fel ca toate celelalte orașe din Siria a fost grav afectat de distrugerile din timpul războiului. Aici, însă, nu forțele guvernamentale au pus la pământ orașul, ci gruparea teroristă ISIS, care a terorizat populația din mai 2015 până în 2017.
Pe scurt, în timpul asediului, ISIS a distrus o serie de monumente emblematice, cum ar fi Templul lui Bel, Templul lui Baalshamin și Arcul de Triumf, considerându-le „idolatrie”. Amfiteatrul roman și alte structuri antice au fost, de asemenea, deteriorate sau utilizate în scopuri propagandistice.
Palmyra va rămâne, din păcate, locul în care ISIS a realizat cele mai multe execuții publice cu scopul de a intimida populația și de a semăna teroare printre toți cei care ar fi vrut să se opună. Mai mult decât atât, în timpul cât au stat acolo, luptătorii ISIS s-au ocupat cu traficul de artefacte care au fost scoase din Palmyra și vândute pe piața neagră pentru a finanța activitățile teroriste.
În mijlocul acestui dezastru am avut surpriza uriașă de a-l cunoaște pe Mohammed, singurul beduin din Palmyra care a locuit 10 ani în România, mare parte în Suceava, și care încă vorbește perfect românește! Cred că asta a fost una dintre cele mai frumoase surprize din viața mea!
În final, n-aș putea spune că Siria este o destinație turistică, așa cum înțelegem majoritatea dintre noi sensul acestei sintagme, dar este cu siguranță o țară care trebuie vizitată pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat acolo și pentru a nu lăsa să cadă în uitare suferința a milioane de oameni.
