Sri Lanka – locul unde verdele are mii de nuanțe!
Mi-e destul de greu să explic cum și de ce am ajuns în Sri Lanka, în condițiile în care țara asta nu a fost niciodată în planurile mele de călătorie. Sri Lanka a fost pur și simplu o decizie de moment luată pe plajă în Thailanda. La momentul respectiv aveam biletul pentru Cambodgia, dar ca să aplic pentru viză aveam nevoie și de biletul de ieșire din țară. Cu câteva zile înainte văzusem niște postări pe facebook despre țara asta și m-am gândit atunci ce-ar fi dacă aș ajunge și acolo? Cum timpul trecea și trebuia să iau o decizie pentru a putea aplica la timp pentru viza de Cambodgia, mi-am cumpărat pur și simplu un bilet spre Sri Lanka cu gândul că până să ajung acolo am tot timpul să mă lămuresc cu privire la ce îmi doream să vizitez, asta în condițiile în care habar n-aveam ce e de văzut în țara asta. Tot în Thailanda am întâlnit femei care fuseseră deja în Sri Lanka și care mi-au atras atenția că ar trebui să fiu un pic mai atentă când ajung acolo pentru că, în ciuda tuturor informațiilor pe care le găsești pe internet, destinația asta nu e tocmai una safe pentru femeile care călătoresc singure. Mi-au povestit inclusiv despre situații în care s-au trezit cu angajați ai hotelului în cameră, dar și cum au fost agasate pe stradă. În urma acestor informații recunosc că nu mai eram așa sigură că Sri Lanka e o idee bună, dar cum aveam deja biletul de avion, nu mai puteam să schimb nimic. Ce am făcut în schimb, a fost ca, pentru prima dată în călătoria asta, să fiu un pic mai atentă la cum îmi planific lucrurile. În felul ăsta, tot căutând informații despre diverse locuri, am găsit o firmă de la care putem să angajez un șofer/ ghid pe toată durata șederii mele acolo, la un preț chiar rezonabil și care mi-ar fi rezolvat în primul rând problema deplasării dintr-un punct în altul, având în vedere că îmi doream să văd cât mai mult din țara asta, iar transportul public nu era nici pe departe o variantă plauzibilă. Trebuie să vă zic că asta a fost una dintre ideile geniale pe care le-am avut, pentru că am reușit să ajung într-o mulțime de locuri la care nu aș fi avut acces altfel, în plus am beneficiat și de foarte multe informații pe care le-am primit de la ghid, atât despre locurile vizitate, cât și despre țară în general.
Și iată-mă ajunsă în Sri Lanka în creierii nopții, după ce era să pierd avionul cu escală în Thailanda, din cauză că decolasem mult prea târziu din Cambodgia. La sosire mă aștepta șoferul/ghid cu o ghirlandă tradițională în semn de bun venit și, dincolo de faptul că am fost super încântată de primire, a fost și pentru prima dată în călătoria asta când la ieșirea din aeroport am avut un sentiment de ușurare: nu mai trebuia să-mi fac griji cum ajung la hotel, să caut cea mai bună variantă, să pierd timp prin aeroport, să caut informații. Nu, de data asta se ocupa altcineva de treaba asta și recunosc că a fost tare bine, mai ales după ziua super luuuuungă pe care o avusesem.
Orfelinatul de elefanți de la Pinnawala
Noaptea a fost… scurtă! La fel ca multe alte nopți din aventura asta. Dar pentru că ghidul îmi spusese că trebuie să plecăm foarte de dimineață că să ajungem la timp în toate locurile planificate, m-am conformat și m-am consolat cu gândul că având mereu mașina la dispoziție o să fie mai ușor să fac față oboselii. Primul obiectiv spre care ne-am îndreptat a fost Orfelinatul de elefanți de la Pinnawala, un loc în care am regretat instant că am ajuns și că nu m-am documentat mai bine înainte să-l pun pe listă! Trebuie să vă zic că în cele patru luni de călătorie am făcut și câteva greșeli majore cu privire la locurile pe care le-am vizitat și asta pentru că nu m-am informat destul, iar în unele cazuri chiar deloc. Deși sunt întotdeauna super atentă atunci când vine vorba de obiective care includ vizite în diferite rezervații naturale, de data asta m-am lăsat păcălită foarte ușor de primele informații pe care le-am găsit pe net și nu am verificat mai amănunțit despre ce e vorba. Prin urmare, Pinnawala avea să fie prima gafă de genul ăsta pentru că, surpriză, urma să fac una și mai mare în Turcia, tot așa, pentru că nu mă informasem cum trebuie, dar o să vă povestesc despre asta cu altă ocazie. Revenind. De ce zic că Pinnawala are un mare NU din partea mea ca obiectiv pe care să-l aveți în vedere dacă ajungeți în această țară? Păi, în primul rând, pentru că în ciuda faptului că multe dintre informațiile care se găsesc pe net spun că este o rezervație care are ca scop principal îngrijirea și protejarea elefanților orfani sau răniți, în special a puilor rămași fără mame din cauza braconajului sau a altor pericole din sălbăticie, eu nu am avut deloc sentimentul că este așa. Ce m-a deranjat cel mai mult a fost să văd elefanți plimbați în lanțuri, care păreau și foarte hăituiți. După spusele ghidului, erau în lanțuri pentru protecția turiștilor. Din ce știam de la alte rezervații de elefanți din Thailanda, acestea sunt niște animale foarte pașnice care nu au reacții exagerate dacă nu sunt puse în situații în care să se simtă amenințate – în cazul de față, să se plimbe printre zeci de turiști agitați, care vor să le facă neapărat poze din toate unghiurile. De asemenea, nu mi-a plăcut nici cum se comportau oamenii care chipurile aveau grijă de aceste animale și tot căutând informații să văd dacă lucrurile astea sunt doar în imaginația mea și de fapt rezervația este una cât se poate de ok, am găsit și acele informații peste care mi-ar fi plăcut să dau mai devreme. Pe scurt, se pare că există numeroase organizații internaționale (Born Free Foundation, World Animal Protection, PETA etc.) care au semnalat de-a lungul timpului că tratamentul elefanților din această rezervație nu ar fi tocmai etic și care, evident, nu recomandă turiștilor să viziteze acest obiectiv. Din păcate, too late for me! Tot din informațiile găsite pe net, am înțeles că o parte din elefanții care stau în apă sunt de fapt legați cu lanțuri de stânci. Informația asta nu am avut cum să o verific, dar având în vedere impresia generală pe care mi-a lăsat-o locul ăsta, nu m-ar mira. Deci, dacă vă bate gândul să vizitați țara asta, vă rog din tot sufletul să vă informați mai bine de cât am făcut-o eu și să evitați astfel de locuri.
Satul Hiriwadunna
De la Pinnawala am plecat spre satul Hiriwadunna, un sat în care am făcut cunoștință cu toate tradițiile sri lankeze și unde am mâncat cea mai bună mâncare din toată călătoria. De fapt, Hiriwadunna e în top cinci locuri minunate care mi-au plăcut la nebunie în călătoria asta. Plimbarea cu barca din locul unde mă lăsase șoferul și până la intrarea în sat a fost absolut de vis. Nu m-am mai simțit atât de bine și de împăcată cu tot Universul de când mă plimbasem pe aleile din Kampong Ayer în Brunei. Revenind la mâncare, recunosc că atunci când zic că a fost cea mai bună mâncare din toată călătoria, oscilez între mâncarea de aici și cea din Cambodgia. Cred că mai trebuie să merg o dată ca să pot decide care din cele două țări merită titlul de cea mai bună mâncare! Aici, însă, spre deosebire de Cambodgia, am avut parte și de un curs de gătit la care credeam eu că m-am descurcat cât de cât onorabil, asta până să văd că după ce m-a lăudat pentru talentul meu în bucătărie, doamna care mă învăța să gătesc a luat toate gogoșile alea făcute de mine și le-a pus din nou în tigaie pe motiv că erau cam nefăcute. Atât s-a putut!
Pidurangala
M-am despărțit cu greu de locul ăsta și am plecat să vedem apusul la Pidurangala, un loc extrem de popular pentru priveliștea spectaculoasă pe care o oferă asupra întregii regiuni și de unde poți vedea inclusiv Sigiriya, o fortăreață antică situată deasupra unei stânci, și care este practic unul dintre obiectivele cele mai importante cu care se mândresc sri lankezii.
Sigiriya
A doua zi, evident, am mers să vedem și Sigiriya care este inclusă în patrimoniul UNESCO și este cu adevărat impresionantă. Cel mai mult aici mi-au plăcut picturile din peșteră pe care din păcate nu am avut voie să le fotografiez. Se presupune că aceste picturi datează de prin secolul cinci și ilustrează aproximativ 21 de femei cunoscute ca „apsaras” sau „fecioarele nori”. Ce este cu adevărat remarcabil este cât de bine s-au păstrat având în vedere locul în care sunt amplasate și vechimea lor.
Un lucru care mi-a plăcut mai puțin a fost faptul că am reușit să mă rătăcesc, asta deși e aproape imposibil având în vedere că există un singur drum de acces și toată lumea merge fix în aceeași direcție. Nu și eu. Asta pentru că simțul meu de orientare zicea că ar trebui să cobor pe partea cealaltă de stâncă ca să ajung acolo unde mă aștepta șoferul. Surprinzător, faptul că doar eu încercam să cobor pe o cărare care nu era deloc amenajată și pe care nu mai mergea nimeni nu a fost un indiciu suficient de puternic că de fapt m-am rătăcit și nu merg în direcția care trebuie. Norocul meu a fost că-mi amintisem de existența acestor picturi și că nu le văzusem, ceea ce însemna că trebuia să mă întorc să le caut. Bineînțeles, la întoarcere am realizat că mergeam în direcția greșită și că ar fi fost complicat să dau de șofer într-un loc în care sigur nu mă aștepta.
Dambulla și templul hindus Matale
De la Sigiriya am plecat spre Dambulla, un complex de peșteri impresionante, în care se găsesc numeroase temple budiste cu statui și fresce vechi de sute de ani. Trebuie să recunosc că atunci când vine vorba de obiective turistice care îți taie respirația și care te uimesc prin diversitatea lor, Sri Lanka câștigă de departe titlul de cea mai interesantă țară în care am fost.
După Dambulla am plecat spre templul hindus Matale, un templu foarte colorat, cu decoruri sculptate și pictate în culori foarte vii. Cred că a fost cel mai încărcat templu pe care l-am văzut în călătoria asta. Pur și simplu îmi fugeau ochii în toate direcțiile și nu reușeam să mă concentrez să pun toate elementele la locul lor și să înțeleg ceva din ce se petrece acolo.
Kandy
Ziua asta s-a încheiat cu un spectacol cultural în Kandy, unde am fost extrem de surprinsă să văd că povestea întregului spectacol, precum și punerea în scenă semăna izbitor cu ceva ce văzusem în Bali. Aici s-a întâmplat ceva ciudat, în sensul că, coincidență sau nu, lângă mine era un cuplu de indonezieni și din vorbă în vorbă le explic că mi se pare foarte asemănător acest spectacol cu cel din Bali, moment în care doamna a început să râdă și mi-a confirmat faptul că fix despre asta vorbea și ea cu soțul ei și erau foarte surprinși de această asemănare.
Din păcate, asta nu a fost singura coincidență pe care aveam să o trăiesc în această zi. După toată agitația de peste zi, abia așteptam să ajung la hotel, să fac un duș și să mă bag în pat, mai ales că a doua zi se anunța una la fel de încărcată. Zis și făcut. Ajung la hotel, mă bag în duș, iar la nici cinci minute de când ieșisem aud că cineva încerca să deschidă ușa de la cameră fără ca mai întâi să fi bătut în ea sau ceva de genul ăsta. Eu care aveam în cap întâmplarea povestită de turista pe care o întâlnisem în Thailanda – cum că la momentul când fusese ea în Sri Lanka un angajat al hotelului în care era cazată încercase să intre în cameră – m-am panicat în ultimul hal. Nu cred că mi-a luat mai mult de trei secunde să trag niște haine pe mine, timp în care mă gândeam ce ar trebui să fac. Primul gând a fost, firește, să nu deschid ușa nici în ruptul capului, după care m-am gândit că e totuși o reacție exagerată și ar trebui să ies să văd măcar cine încercase să deschidă ușa și de ce. Acum, nu știu dacă am ales cum trebuie, dar am hotărât să ies și să văd despre ce e vorba. Pe hol era un angajat al hotelului care se îndrepta deja spre scări și care atunci când a văzut că am ieșit din cameră mi-a zâmbit ca și cum nu se întâmplase nimic. Îl întreb ce căuta și de ce a încercat să intre în cameră și îmi răspunde senin că a greșit camera. Ok, ai greșit camera, dar dacă ai fi căutat pe altcineva nu ar fi fost firesc să bați mai întâi la ușă? În momentul ăsta a părut că nu mai înțelege ce-i explic și a continuat să zică doar Sorry! Sorry!. Sorry sau nu, inutil să mai zic că în noaptea aia n-am dormit aproape deloc și am mai baricadat și ușa pentru alte eventuale „încurcături” de genul. Acum, privind retrospectiv, știu că reacția mea a fost profund exagerată și că nu am fost deloc într-un real pericol, dar, la momentul respectiv, faptul că întâmplarea asta se suprapusese atât de bine peste ce-mi povestise femeia aia în Thailanda, m-a făcut să exagerez puțin toată amploarea evenimentului. În fine, deși mi-a plăcut foarte mult cum arăta hotelul respectiv, abia așteptam să se facă dimineață și să plec de acolo.
După această noapte agitată, în care m-am gândit la toate prostiile, dar mai ales la faptul că de acum încolo toate nopțile mele în Sri Lanka vor fi compromise, am plecat cu foarte mult „entuziasm” să vizităm templul Dintelui din Kandy, un templu foarte important pentru budiști, deoarece se spune că adăpostește relicva dintelui lui Buddha.
Grădina Botanică Regală Peradeniya
De aici am plecat să vizităm Grădina Botanică Regală Peradeniya și recunosc că înainte să ajung aici m-am întrebat de ce le-o fi trebuind sri lankezilor o grădină botanică, având în vedere faptul că toată țara arată efectiv ca o grădină botanică. Grădina asta, însă, este superbă! A fost fondată inițial ca o grădină regală în secolul al XIV-lea, în timpul regatului Kandy. Vreo cinci secole mai târziu, britanicii aveau să o transforme în grădină botanică, făcând din ea una dintre cele mai vechi și renumite grădini botanice din Asia. Astăzi are peste 60 de hectare și adăpostește peste 4.000 de specii de plante provenite din întreaga lume. După cum spuneam, grădina asta este un adevărat paradis tropical și mi-a plăcut la nebunie să mă plimb câteva ore pe aleile înconjurate de tot felul de plante.
Ambuluwawa Tower
După ce m-am încărcat cu energie și mi-am umplut ochii de verde și frumos, am plecat, la propunerea șoferului, să vizităm și Ambuluwawa Tower, un obiectiv pe care eu nu-l aveam pe listă, dar m-am bucurat tare mult că mi-a făcut această propunere, pentru că mi-a plăcut la nebunie să urc în turnul ăsta. Construcția în sine nu pare foarte spectaculoasă. Turnul are aproximativ 48 de metri și de jos pare că e doar o urcare banală până în vârf, de unde ai într-adevăr o priveliște spectaculoasa de 360° asupra regiunii. Însă, dacă ai rău de înălțime, cum este cazul meu, urcarea până în vârf e o adevărată aventură și nu exagerez cu nimic când spun asta, pt că pur și simplu mi-au tremurat genunchii în ultimul hal mai ales pe ultima parte, când scara spiralată se îngustează și ai sentimentul că urmează să cazi în orice moment. Evident că de asta mi-a și plăcut la nebunie! După întâmplarea de la hotel, mai aveam nevoie doar de un pic de adrenalină care să mă scuture de tot!
Fabrica de ceai Blue Field și Cascada Ramboda
De aici am plecat spre următoarea destinație, fabrica de ceai Blue Field și plantațiile de ceai care o înconjoară. De unde mă gândeam că o să mă plictisesc groaznic pentru că văzusem plantații de ceai fără număr în călătoria asta, ei bine, asta avea să se dovedească a fi cea mai interesantă dintre toate. Ce mi-a plăcut atât de mult a fost faptul că, spre deosebire de celelalte plantații în care am fost, aici am putut să asist și la întregul proces de producție. Practic, am avut acces în toate locurile din fabrică și am văzut cum sunt sortate plantele de ceai și cum ajung acestea să fie împachetate și trimise în lumea largă.
Am băut un ceai direct de la sursă, ca să zic așa, și am plecat mai departe spre Cascada Ramboda. Această cascadă poate fi admirată practic din stradă. Te oprești, faci două poze și pleci mai departe. Mai puțin eu care nu eram mulțumită cu accesul așa facil și mă gândeam că pe undeva trebuie să existe un traseu care să te ducă mai aproape. Îl întreb pe ghid dacă asta-i tot sau poate știe vreun traseu și îmi răspunde că, da, există un traseu care te duce mai aproape de cascadă. Yuppiiiii (mai mult eu decât el)! Păi să mergem! După 20 de minute de urcare pe un traseu prin pădure ajungem și la un punct de belvedere de unde cascada se vedea în toată splendoarea ei.
Nuwara Eliya
Pentru că deja începuse să se însereze, am coborât de la cascadă și ne-am îndreptat spre Nuwara Eliya, un oraș situat chiar în inima țării care mai este supranumit și Little England datorită atmosferei sale britanice, climei răcoroase și arhitecturii coloniale păstrate din perioada ocupației engleze. Noaptea petrecută aici la hotel a fost una cu mult mai liniștită și aproape am reușit să mă calmez și să nu mă mai gândesc la tot felul de prostii. Adevărul e că nici nu mai aveam energie după ziua asta. Cred că am reușit să adorm înainte de a pune capul pe pernă!
Și, deși dormisem bine, m-am trezit într-o atmosferă pur britanică, cu ceață și ploaie, și nu reușeam să înțeleg unde a fugit tot soarele ăla care mă însoțise până aici. Recunosc că mi-aș fi dorit să petrec ziua aia în hotel și să nu fac nimic și probabil chiar aș fi putut să fac asta – până la urmă eram propriul meu șef aici – dar pentru ziua asta îmi cumpărasem bilet la faimosul tren care pleacă din Nuwara Eliya spre Ella, un oraș efectiv de poveste! Însă, înainte de a pleca din Nuwara Eliya am mers să vizităm oficiul poștal din acest oraș care este una dintre cele mai vechi și mai frumoase clădiri poștale din Sri Lanka. Se află în centrul orașului, chiar lângă Victoria Park, foarte aproape de piață și de tot felul de magazine. Construcția datează de pe vremea dominației britanice, și este unul dintre cele mai bine păstrate exemple de arhitectură colonială victoriană de pe insulă. Clădirea este construită din cărămidă roșie și are un turn cu ceas, iar aspectul ei aduce cu o casă de țară britanică, ceea ce i-a adus și supranumele de „Little England Post Office”. Este un oficiu poștal funcțional, unde turiștii se opresc pentru a trimite vederi sau scrisori celor dragi, ceea ce am făcut și eu, și, surprinzător, vederile chiar au ajuns după aprox. o lună la destinatari.
După asta a urmat o plimbare cu barca pe Gregory Lake, destul de plictisitoare, și care s-a terminat repede mai ales pentru că norii se pregăteau iar de ploaie. De aici am plecat într-un final spre gară pentru a lua trenul spre Ella. Când am ajuns în gară, ploua ca-n povești și începusem să mă întreb deja cât de mult îmi doresc să fac călătoria asta și de ce nu mă duc eu cu mașina și cu șoferul pentru care am plătit, în loc să aștept trenul. Noroc că nu a durat mult așteptarea pentru că probabil chiar m-aș fi răzgândit, având în vedere starea mea de spirit din acel moment. M-am urcat în tren, mi-am găsit locul și deja începusem să mă gândesc cu îngrijorare la orele multe pe care urma să le petrec acolo înconjurată de foarte mulți localnici care se uitau la mine fix la fel de mirați cum mă uitam și eu la ei. Ca o paranteză, în călătoria asta cred că am învățat cele mai multe lucruri despre prejudecăți – ale mele firește – și despre propriile limite și limitări. În compartimentul în care eram eu, chiar lângă mine, s-au mai așezat două familii cu foarte mulți copii și primul meu gând a fost „Aaa, copii! O să fie gălăgie. Yupiii!!!” Deja mă gândeam cu groază cum n-o să pot să mă înțeleg cu oamenii ăștia, cum o să urle copiii și o să ne uităm unii la alții tot drumul. La scurt timp după ce trenul s-a pus în mișcare, oamenii și-au scos mâncarea învelită în ziare – un fel de orez cu legume și ceva carne – și au început să mănânce, evident cu mâna, așa cum se mănâncă peste tot în Sri Lanka. Din nou primul gând a fost „Uită-te și la ăștia cum își bagă mâinile în mâncare. Doamne, ferește!”. Aici s-a întâmplat ceva ciudat. În timp ce mă uitam la ei, probabil cu un ușor dezgust pe față, l-am văzut pe tatăl uneia dintre fetițe cum strânge orezul între degete și o cheamă pe cea mică să-i dea să mănânce din mâna lui. Puștoaica se apropie zâmbind, deschide gura și tatăl ei îi dă mâncarea cu o grijă și o gingășie pe care eu nu le-am mai văzut niciodată în viața mea și care m-au emoționat teribil. Din momentul ăsta, am început efectiv să privesc toată scena cu alți ochi și am realizat cât de multe prejudecăți aiurea am despre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată în viața mea, dar cărora creierul meu de european educat le pusese imediat eticheta de needucați. Cumva, după revelația asta, toată atmosfera parcă s-a schimbat, copiii au început timid să intre în vorbă cu mine, să mă întrebe de unde sunt și ce fac, și, din nou, am fost foarte surprinsă să constat că una dintre fetițe vorbea o engleză aproape perfectă. Din spusele ei, era elevă la o școală privată și acolo învățase engleza. Ne-am făcut poze, am râs și mi-au jurat că țara lor preferată e România, deși nu fuseseră niciodată aici, dar n-aveau niciun dubiu că e cea mai frumoasă țară din lume. Pur și simplu, nici nu știu când a trecut timpul și am ajuns la Ella, dar știu că îmi doream ca drumul ăsta să nu se mai termine niciodată. Atât de tare mi s-a lipit de suflet puștoaica asta mică că aș fi vrut să o iau cu mine pentru totdeauna. Chiar am întrebat-o dacă nu ar vrea să vină cu mine și s-a uitat puțin gânditoare la mama ei, după care mi-a spus că momentan nu, dar că atunci când o să mai crească o să vină sigur să mă caute în România. Ce să zic? Nu pot decât să sper că o să se țină de cuvânt!
Dincolo de compania super plăcută pe care am avut-o în călătoria asta și peisajul a fost incredibil de frumos și am înțeles de ce este supranumită ca fiind una dintre cele mai frumoase călătorii cu trenul din lume.
Ella
Când am ajuns la Ella era deja destul de târziu și recunosc că eram și puțin supărată că mă despărțisem de fetița asta incredibilă, despre care cumva sufletul meu știa că nu o s-o mai vadă niciodată. De aici m-a preluat șoferul care m-a dus la masă și mai apoi la hotel. Din momentul în care am ieșit din gară, am fost pur și simplu fascinată de cât de frumos e orașul ăsta, care e foarte diferit de toate celelalte orașe pe care le văzusem eu până la acel moment în Sri Lanka. Practic, Ella e un fel de stațiune înconjurată de munți nu foarte înalți și plantații de ceai, și care are și un vibe foarte occidental, datorat în primul rând numărului foarte mare de turiști pe care îi întâlnești aici. E de departe unul dintre locurile în care îmi doresc foarte mult să revin!
A doua zi am mers să urcăm pe Little Adam Peak, iar traseul până acolo a fost unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut în călătoria asta. Practic, aproape tot drumul trece printr-o plantație de ceai, iar dimineața, când începe să se ridice ceața și adie puțin vântul, aerul miroase absolut incredibil! Deși e un traseu foarte scurt, m-am oprit foarte des să trag aer în piept doar ca să simt mirosul de ceai verde. Absolut o poveste a fost drumul ăsta, iar priveliștea de pe vârf la fel de incredibilă! La coborâre m-am oprit să mă dau cu tiroliana, pentru că mi se părea că plecăm prea repede de acolo și îmi doream să mai stau puțin în peisajul ăsta de vis.
De aici am plecat să admirăm Nine Arches Bridge, un pod pe care trecusem cu trenul când am ajuns în Ella și care este unul dintre cele mai emblematice și fotografiate locuri din Sri Lanka. Practic, când am ajuns în apropierea podului, am văzut că era plin de turiști care așteptau să treacă trenul și să facă fotografii. Podul a fost construit în 1913–1921, în perioada dominației britanice și datorită poziției sale între dealuri și a priveliștii spectaculoase asupra văii, localnicii îl mai numesc și „Bridge in the Sky”. Locul este într-adevăr superb și e de neratat dacă ajungi în zonă.
Recunosc că mi-a părut teribil de rău că trebuia să plecăm din Ella, dar șoferul m-a asigurat că mai sunt încă multe de văzut și, cum eu aveam timpul limitat, ar fi fost păcat să nu vizitez cât mai multe. Așa că m-am gândit să-l ascult și am sperat că tot ceea ce va urma o să merite dorul pe care mi-l lăsase în suflet orașul ăsta.
Templul Buduruwagala
Din Ella am plecat spre Templul Buduruwagala, un templu sculptat în piatră, cunoscut pentru statuile înalte ale lui Buddha și alte figuri religioase. Numele templului înseamnă literal „Statuile sculptate în piatră ale lui Buddha”, din cuvintele Buduru (Buddha), Wagala (stâncă). Templul se află într-un loc izolat, în mijlocul pădurii, la câțiva kilometri de șoseaua principală, iar drumul până acolo trece printr-o rezervație naturală, cu lacuri și câmpuri verzi. La ce liniște deplină te înconjoară când ajungi aici, nici nu e de mirare că localnicii îl consideră un spațiu sacru.
La fel ca toate celelalte temple pe care le-am văzut în Sri Lanka și acesta este unic și deosebit și merită să fie pus pe orice listă care implică o călătorie în țara asta.
Parcul Național Yala
De la Buduruwagala am plecat spre Parcul Național Yala faimos în întreaga lume pentru cea mai mare densitate de leoparzi sălbatici din Asia. De fapt, pentru leoparzi optasem să fac safari în parcul ăsta deși șoferul îmi propusese alte două variante mai ieftine pe motiv că e foarte posibil să fiu dezamăgită și să nu văd niciun leopard. Încăpățânată cum mă știți, i-am zis că eu am toată încrederea în steaua mea norocoasă și că leoparzii o să se înghesuie să mă vadă când o să afle că sunt acolo. Surpriză, n-a fost deloc așa! Nu doar că n-am văzut faimoșii leoparzi, dar la un moment dat începusem să mă întreb serios dacă în parcul ăla o fi vreun animal! Am văzut, într-un final, elefanți, crocodili, urși, niște bivoli și tot felul de păsări care mai de care mai ciudate și mai colorate. Una peste alta, n-a fost chiar rău, deși puțin cam scump pentru niște leoparzi care mi-au dat cu flit. Asta e! Mai încerc și data viitoare! În seara asta, m-am odihnit într-una dintre cele mai mișto cazări pe care le-am avut în Sri Lanka. O vilă absolut superbă, cu o piscină mică în curtea din spate și cu o priveliște superbă asupra unor câmpuri de orez abia înverzite. A doua zi dimineață, când am ieșit să-mi beau cafeaua pe terasă, pur și simplu nu puteam să-mi mai iau ochii de la peisajul ăsta. Un vis!
Mirissa
Și de aici am plecat cu inima îndoită, dar totuși puțin bucuroasă pentru că, după toată alergătura din ultimele zile, mă așteptau în sfârșit câteva zile la plajă. Yupiiiii!!! Bine, așa am gândit în timp ce îmi făceam bagajul, pentru că pe drum spre prima locație, plaja Goyambokka, a început să plouă foarte tare și aveam să aflu atunci că în Sri Lanka când începe să plouă, chiar plouă și nu se mai oprește. Așa că, ultimele zile aici au fost doar pe ploaie și am văzut faimoasele plaje mai mult din mers.
De la Goyambokka am plecat spre Mirissa, și am sperat tot drumul să se oprească ploaia, nu ca să fac plajă, că de asta eram sătulă, dar măcar să pot să stau să mă plimb puțin pe plajă și să admir oceanul. Nu prea s-a întâmplat, deși eu am încercat, și într-un moment de respiro, când părea că ploaia se oprise, am fugit repede la plajă să fac câteva poze și, evident, m-am întors înapoi la hotel murată și cu dinții clănțănind de frig.
Ca să nu pară că nu fac nimic în zilele astea, șoferul a propus să nu mai rămânem în Mirissa și să mergem mai bine să mai vizităm ceva. Am fost de acord, gândindu-mă că e mai ok să-mi iau o pelerină și să merg să mai vizitez niște temple, decât să stau în camera de hotel și să admir oceanul de pe balcon. Zis și făcut! Dar înainte de asta, tot Pradeep (așa îl chema pe șoferul meu) a avut ideea „genială” să mă întrebe dacă nu vreau să merg să văd balenele în larg. Hmmmmm? M-am gândit eu atunci. De ce nu? Ce-ar putea să se întâmple rău? Vă jur că a fost cea mai proastă decizie pe care am luat-o în viața asta!!! Și până în ziua de astăzi mi se face rău când îmi amintesc de experiența asta! Pe scurt, eu pe lângă răul de înălțime, mai am și rău de mare. Unde mai pui că mi-e și incredibil de frică de apă! În ziua în care am luat decizia să văd nenorocitele alea de balene, evident ploua. Ce n-a fost la fel de evident pentru mine, a fost faptul că dacă plouă e posibil să fie și furtună pe mare, ceea ce înseamnă valuri, ceea ce înseamnă un vapor care se bălăngăne în toate direcțiile, ceea ce înseamnă rău de mare, ceea ce însemnă… ați prins ideea. Ei bine, am ajuns în larg, a început furtuna, bălăngăneala, răul de mare și două ore de vomitat continuu și de blestemat fiecare secundă petrecută pe nenorocita aia de ambarcațiune. La un moment dat, țin minte că mă uitam la apă și mă gândeam – cu toată frica pe care o am – Doamne, fă să se termine odată! Sunt pregătită să mor aici, doar să se termine mai repede!
Inutil să vă mai zic că nu am văzut nicio balenă deși, la un moment dat, venise lângă mine un angajat de pe vapor, foarte entuziasmat să-mi zică să mă ridic și să mă duc pe punte că se văd balenele. Am ridicat privirea spre el, și nu știu ce față aveam, dar l-am auzit în secunda doi spunând: Ok! Ok! Don’t worry! Și a și fugit de lângă mine!
În fine, când am coborât de pe vapor mi-a venit efectiv să mă pun in genunchi și să pup pământul. Pentru mine a fost cu siguranță prima și ultima dată când am încercat genul ăsta de experiență. Nu vreau să mai văd balene niciodată în viața asta și, sincer, sper ca într-o zi să uit complet de existența lor!!! Never ever again!
De aici am plecat spre Centrul de conservare a țestoaselor Kosgoda, un centru dedicat protejării țestoaselor marine, unde vizitatorii pot învăța despre conservarea acestor specii. Ce să zic, spre deosebire de scârbele alea de balene, țestoasele chiar mi-au plăcut și m-am bucurat tare mult de oprirea la acest centru. După asta, am luat masa undeva prin zonă, după care ne-am pus iarăși la drum. La un moment dat, am zărit din mașină o clădire ciudățică care părea să fie un fel de muzeu și ne-am oprit să vedem ce este. Din păcate nu mai țin minte denumirea locului, dar era un fel de muzeu de artă populară, unde am putut să văd foarte multe din tradițiile sri lankeze și mi s-a părut foarte interesant.
Fortul olandez Galle
După toate aceste aventuri, ultima zi a fost ceva mai liniștită. În drum spre Colombo, am vizitat Fortul olandez Galle care este un sit istoric inclus în patrimoniul UNESCO, cu arhitectură colonială și foarte multe muzee. Noi am ajuns la puțin timp după o rafală de ploaie și am putut să vedem cum se ridica aburul cald din pământ și totul era învăluit într-o ceață ușoară care sporea și mai mult farmecul locului. Trebuie să vă spun că acest fort nu este doar un monument istoric, ci un mic oraș viu, cu o atmosferă aparte. Am vizitat aici Biserica Olandeză Reformistă (Groote Kerk), care a fost construită în 1755, și este una dintre cele mai vechi biserici protestante din Sri Lanka. Un alt obiectiv impresionant este Farul din Galle (Galle Lighthouse) – cel mai vechi far din Sri Lanka (1848), situat pe bastionul sudic, de unde ai o panoramă superbă asupra oceanului. De asemenea, în zonă mai poți vizita un templu budist, o moschee și o biserică anglicană, în care din păcate eu nu am mai avut timp să intru și le-am admirat doar de afară.
Am încheiat ziua cu o ultimă cină sri lankeză și mi-am pregătit bagajul pentru zborul din dimineața următoare.
Pe final pot să spun doar că Sri Lanka a fost colorată, a fost intensă, incredibil de verde și de parfumată, dar mai ales a fost vie. M-aș întoarce oricând acolo și aș mai repeta experiența asta de încă o mie de ori!
